Mauna Loa – Big Island

Acest articol este disponibil și în limba engleză (ENGLISH).

Aloha!

Mauna Loa (4168m, “long mountain“) este cel mai mare vulcan din lume datorită volumului său și a suprafeței pe care o acoperă, 5100km2. Acest vulcan activ face parte din Hawai’i Volcanoes National Park și a erupt ultima dată în 1984. Forma sa (baza foarte largă și pante foarte puțin înclinate) îl includ în categoria vulcanilor scut, având lava fluidă, de vâscozitate scăzută, care erupe în mod liniștit, dar care se împrăștie pe o suprafață mult mai mare. Acesta este și motivul pentru care întreaga zonă este acoperită de lavă pietrificată și moloz bazaltic de culoare maro-roșiatică.

De la drumul principal (Saddle Rd.) am avut de mers 28km cu mașina pe un drum secundar până la Mauna Loa Observatory, centru de cercetări atmosferice de mediu. Drumul cu o singură bandă și foarte bine întreținut, te introduce treptat-treptat într-o altă lume, sălbatică și dramatică, pregătindu-te pentru întâlnirea cu vulcanul. Țin minte că drumul acela mi s-a părut nesfârșit și căutam în continuu cu privirea la orizont un vulcan cu un profil abrupt. Nu aveam să găsesc așa ceva pentru că, după cum menționam mai sus, Mauna Loa este un vulcan scut care se întinde pe aproximativ jumătate din întreaga suprafață a insulei Big Island.

Imadiat cum am ajuns la Mauna Loa Observatory (3394 m), ne-am echipat cu cele mai groase haine pe care le aveam la noi, ne-am luat în rucsac suficientă mâncare și apă și am pornit pe traseu (Mauna Loa Summit Trail). Nu am stat foarte mult să ne aclimatizăm, ceea ce s-a resimțit pe traseu. La fel ca și Mauna Kea, traseul nu este foarte tehnic, însă altitudinea atât de înaltă îți dă stări de oboseală și dureri de cap. Ne opream la aproape fiecare jumătate de oră pentru odihnă și hidratare. Pe de altă parte, e minunat să vezi că te afli mai sus decât stratul de nori.

Nu mai văzusem niciodată un peisaj atât de pustiu, fără urmă de vegetație, fără picior de vietate. Oriunde te uitai cu privirea vedeai un teren accidentat format din cenușă și lavă pietrificată, amorfă și sticloasă. La prima vedere totul părea anost și trist, dar dacă stăteai să analizezi cu atenție, erai fascinat de formele ciudate pe care lava le avea și de caracterul său irizant. Terenul acela este folosit drept loc de pregătire pentru viitoare misiuni pe Lună sau pe Marte. Peisajul te face într-adevăr să simți că ai pășit pe o altă planetă.

Din loc în loc se puteau vedea tuburile subterane, pe alocuri prăbușite, pe unde a curs lava în timpul erupțiilor vulcanice. Când pășeai deasupra lor aveai impresia că mergi pe o bucată de sticlă care riscă să se spargă în orice moment. Lângă Hilo există o peșteră, Kaumana Cave, unde se pot vizita 2km de tunel creat în urma erupției din 1881 a lui Mauna Loa.

Am petrecut întreaga zi pe munte pentru că drumeția dus-întors a avut ~20km. Nu am ajuns până la Mauna Loa Cabin pentru că nu am mai avut timp. Pe traseu nu ne-am mai întâlnit decât cu doi drumeți care erau pe porțiunea de coborâre. Ne-am ghidat tot timpul după movilele de pietre care marcau traseul și eram atenți la fiecare pas pentru că rocile erau neuniforme și zimțate, riscul de accidentare fiind foarte mare.

Odată ajunși la caldera vulcanică, am rămas mută de uimire de dimensiunea acesteia, 6km lungime și 2.5km lățime. În interiorul ei se zărea un con vulcanic despre care am aflat ulterior că s-a format în urma erupțiilor din anii ’40.  Am făcut rapid câteva poze pentru că eram în criză de timp și era extrem de frig afară (maxim 7°C).

După monitorizările din ultimii ani, se pare că muntele este în continuă expansiune. Instrumentele situate între pereții calderei arată că aceasta se extinde, motivul fiind acumularea interioară de magmă. Așa se explică faptul că în timpul drumeției am zărit aburi ieșind dintre crăpăturile calderei. Pe moment ne-am panicat și am grăbit pasul ca să ne distanțăm cât mai repede de acea zonă. Însă nu se punea problema să alergăm pentru că terenul era foarte accidentat și riscam să ne alegem cu vreo entorsă sau luxație.

Aproape de asfințit, încă mai aveam mult de parcurs din traseul de întoarcere. Întunericul avea să pună în curând stăpânire peste întreg ținutul, iar marcajele (movilele de pietre) se vedeau destul de greu pentru că nu erau foarte dese. Temperatura era din ce în ce mai scăzută și vântul din ce în ce mai puternic. În depărtare, din stratul de nori ieșea măreț vulcanul Mauna Kea pe care îl vizitasem cu 2 zile în urmă, iar cerul căpăta nuanțe roșiatice. La mașină am ajuns după ora 8pm când afară era deja noapte, însă apusul de soare la peste 3000m altitudine și cerul plin de stele au fost alte recompense ale acelei drumeții lungi, dar unice.

Mahalo!

Urmăriți în continuare postările #IDRTravel pentru a descoperi multe alte locuri frumoase de pe pământ.

Să fie zâmbete,

Bianca